marți, 26 februarie 2013

O sa avem un bebe


Vestea cea mare am dat-o pe 14 Februarie. Ne-am gandit ca ne trebuie o zi speciala pentru ceva atat de special. Am vrut sa asteptam din mai multe probleme personale, dar in niciun caz din superstitie. Multe teste impoprtante puteau decide viitorul sarcinii si al bebeului, nu vroiam sa risc sa dau o veste frumoasa ca dupa cateva saptamani sa trebuisca sa dau o veste proasta. Nu pot spune ca a fost o frica nemotivata. Fetele din jurul meu, care au ramas insarcinate, au pierdut prima sarcina. Nu pot sa-mi imaginez ce a fost in sufletul lor, dar ma gandesc ca trauma de a raspunde intrebarilor legate de bebele pierdut era mai mult decat aveau nevoie in momentele alea.

In 2012 la inceputul anului am facut o lista cu asteptarile pentru acel an. Multe s-au implinit chiar la mijlocul anului, altele ceva mai incolo. De pe lista am mai ramas cu: 1.Pixie Tattoo pe umar; (sper sa se implineasca anul asta)
2. Suvite mov in par; (nu mai e asa mare dorinta)
7. Sa iau carnetul; (tin pumnii si invat in fiecare zi)
9. Lectii de dans; (inca sper)
13. Sa mergem in Viena (poate il ducem pe bebe la anul)
15. Sa joc intr-o piesa de teatru (nici nu mai pot sa sper)

Dar pana la sfarsitul anului am mai avut cateva reusite:
12. Sa aranjam casa, s-o facem frumoasa (am inceput ceva modificari, dar merge incet)
14. Sa raman insarcinata pana la sfarsitul anului (ceea ce s-a intamplat pe 11 noiembrie)
19. Sa-mi cumpar aspirator (yey!)
20. Sa-mi rezolv problemele cu dintii (in mare parte s-au rezolvat)


 N-am avut greturi prea mari si dureri insuportabile, inca. Primul trimestru cu greturi a trecut, asa ca nici nu mai sunt sanse sa am. Dureri de spate sunt din cand in cand, nu prea am ce face, dar nimic care sa ma faca sa ma gandesc ca e o sarcina grea si voi uri fiecare saptamana ce urmeaza pana la nasterea copilului.
Chiar daca nu am acel glow de care spune lumea, asa ma simt, si cu cat bebe incepe sa se miste mai mult cu atat ma umplu de pozitivism si fericire. Nimic din relele acestei sarcini nu ma poate face sa urasc aceasta perioada minunata in care am PUTEREA de a creste un pui de om in mine. Mi se pare fascinant, inaltator si o onoare ca mi s-a acordat acest drept. Vorbesc bineinteles cu gandul ca voi naste prin cezariana din cateva motive medicale, despre care n-are rost sa va spun, dar va fi cel mai frumos lucru pe care eu pot sa-l fac cu "manutele mele". Nu o sa pot intrece niciodata aceasta experienta, poate doar daca in viitor voi face o pereche de gemeni :P




Bebele meu are acum 17 saptamani si doua zile. E fericit si miscator si nu vrea sa pape carne gatita, la cuptor, in ciorba sau in tigaie. Tot ce ii doreste inimioara ar fi legume, cat mai multe salate cu otet daca se poate, usturoi cu cartofi prajiti in fiecare zi ar fi paradis, fructe si branzeturi, ceea ce e ciudat, cu mine sigur nu seamana pt ca eu nu concepeam mancare fara carne, in afara de cartofii prajiti cu usturoi, si n-am mancat atatea fructe intr-o singura zi, sau atata branza, de cand ma stie mama. E ciudat, dar vine natural. Ma stramb la carne cum ma strabam la ciorba lu' mami cu prea mult leustean cand eram mica. Nu mananc si nici nu simt nevoia.

As putea sa mananc pizza, cu mezeluri, poate pt ca nu se prea simt fiind amestecate cu de toate, hamburgeri, dar partea cea mai delicioasa, care si acum ma face sa salivez, este salata de varza, ketch-up, maioneza si cartofii din el, si hot-dogi, care ar fi la fel de atragatori ca si hamburgerul. Cand vad carne afumata si frumos facuta la televizor, imi dau seama c-ar trebui sa salivez la ea si sa mi se faca pofta, dar singura pofta pe care o am este sa o gatesc, sa imi iasa mie asa, dar fara s-o miros daca se poate, si s-o dau altcuiva s-o manance.

Mi-e pofta sa fac prajituri, dar nu sa le si mananc, sa gatesc mancaruri complicate, dar eu sa pap salata. De aceea consider ca puiul meu va fi un bucatar chef, dar cu un stil de viata sanatos si vegetarian. Niciodata n-a sunat mai bine o pizza vegetariana ca acum.

Viitorul tatic este un om minunat. N-aveam niciun dubiu pana acum, dar as vrea sa strig in gura mare sa stie toata lumea. Nicio relatie nu poate functiona daca nu ne exprimam gandurile si nu le discutam pana le lamurim, si in caz de nevoie facem compromisuri, ceea ce se intampla din ziua in care ne-am cunoscut, la vorbit ma refer, nu la compromisuri. Sper sa fiu si eu pentru el ce e el pentru mine. Va fi un tatic minunat!  (si ce daca ma repet?) Va avea grija de bebe asa cum a avut grija de mine de cand am ramas insarcinata. Va vrea sa-i implineasca toate dorintele si sa nu-i lipseasca nimic niciodata.

Amandoi suntem coplesiti de ce va urma, ne e frica sa nu gresim, avem emotii imense cu gandul la puiul de om pe care ni l-am dorit, l-am planuit si l-am avut, si de care va trebui sa avem grija, sa-l facem om mare, respectuos, inteligent si cu capul pe umeri. Cum spunea mami meu: "Cand am decis sa va nasc, mi-am asumat responsabilitatea ca voi avea grija de voi pana la sfarsit. Nu voi ati decis sa veniti pe lume, deci nu voi trebuie sa aveti grija de mine, eu v-am vrut, si voi face in continuare tot posibilul sa va ajut, asta insemnand ca voi avea grija si de mine, de sanatatea mea, pentru a nu va pune niciodata in situatia de a avea grija de mine." La fel imi doresc si pentru copilul meu, sa am grija de el, si de mine, si de ta-su, ca sa pot sa am grija de el cat mai mult posibil.

Deja il iubesc si ma ingrijorez mereu si sper ca fac totul cum trebuie ca sa aduc pe lume un bebe sanatos! Imi iubesc familia mea ce frumoasa, un tatic, un mamic, si un bebic, avem tot ce ne trebuie sa fim fericiti.