marți, 10 noiembrie 2015

Omagiu pentru Colectiv


O poezie modestă, poate chiar puerilă, inspirată de versurile lui Valeriu Sterian - Vino Doamne, plină de clișee, pentru ca așa sunt eu, dar plină și de tot ce simt. Așa că iertați-mi simplitatea.

Durere și teroare e-n sufletele lor,
Își oblojesc răniții, își plâng morții în cor.
Se sting pe zi ce trece, de griji și spaimă,
Nu vor ca ochii voștri veșnic să adoarmă.

Cei lăsați în urmă au suflete pierdute,
Ei vă citesc acum în ochi țipete mute.
Mulți v-ar lua locul în agonia morții,
Ar da timpu-napoi, n-ar lăsa voia sorții.

Și-ar vinde sufletul oricui ar avea puterea
Să vă aline și, cu mâna, să vă ia durerea.
Suferă, iar lacrimile le sunt demult secate,
Își jură că sufletele celor morți nu vor fi uitate.

Suntem neputincioși și mici în acest coșmar,
Însă Colectivu' are acum un dușman Primar.
O Românie-ntreagă vă plânge de milă,
Și a ieșit în stradă să strige cât îi e de silă.

Am vrut să v-arătăm că n-ați murit degeaba,
Că ați trezit mulțimea, și-acum își face treaba.
Își strigă ura, dreptul, suferința și disprețul,
Pentru escrocii care, pe viața voastră, au pus prețul.

Ne cutremurăm când știm cât de mult rănile dor,
Și ne sperie gândul că puteam să fim în locul lor.
Cei ce s-au dus deja, sunt considerați eroi,
Am alungat mizerii și ei au fost cu noi.

Am lacrimi pentru oameni pe care nu-i cunosc,
Și sper că într-o zi să aflu cine-ați fost.
Să văd supraviețuitorii cum recuceresc o țară,
Cum urmele rămase nu-i împiedică să sară.

Nu pot s-ajut cât trebuie, dar pot să fac ceva,
Îți pot promite ție, că eu mă voi schimba.
Nu mă mai las mințită, și nici dusă de nas,
Voi cere socoteală și dreptate, nu mă las.

Nu-ți pot calma durerea, nici să ascund coșmarul,
Nu pot șterge urmele, și nici să-ți înec amarul,
Dar mai presus de toate, nu pot să-ți liniștesc frica,
Însă îți pot promite, sunt aici, oricând mă vei striga.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu